Ela cea fără de cuvinte

Nu a existat un moment anume în care s-a născut „Ela”. Ea a crescut încet, în timp, și s-a așezat într-o poveste. O poveste despre iubire, despre zgomotul lumii de azi, despre toleranță, despre curajul și împăcarea de a fi altfel, despre lumile noastre interioare, bogate și prețioase. Este o lecție despre felul în care cuvintele pot să nască lumi, dar pot și să rănească. (Victoria Pătrașcu)

Ela era mută. Aşa zicea toată lumea care o cunoştea. Toţi credeau că este mută pentru că din gura ei nu se auzise niciodată vreun sunet. Nici un cuvânt nu-şi luase zborul de pe buzele ei şi nici o şoaptă cât de mică nu mângâiase auzul părinţilor.
Doctorii care o vãzuseră dăduseră neputincioşi din umeri. Ela era sănătoasă, dar, cu toate astea, nu vorbea. Nu vorbea şi basta. Şi nimeni nu ştia de ce.
— De ce oare nu vorbeşte? întreba tata gânditor. Ne aude, ne înţelege...
— O să vorbească într-o zi... Sunt sigură...

VICTORIA PĂTRAȘCU este o căutătoare de povești. Le-a întâlnit prima dată în copilărie, în biblioteca părinților, la Râmnicu Vâlcea. Le-a urmărit pe un drum care a dus-o până la Facultatea de Litere din București. Aici a descoperit în câte forme se pot așeza poveștile și a vrut să încerce să le modeleze. Le-a așezat în textele scurte ale știrilor, în ritmul domol al reportajelor sau în jocul de ping-pong al interviurilor. Mai târziu, în piese de teatru și cărți pentru copii. Cu timpul, a descoperit și locuri tainice, unde le place poveștilor să se ascundă: într-un desen pe nisip, pe dosul unei frunze, sub plapuma bunicii sau în scorbura unui stejar pitic. Le-a scos de acolo și le-a aruncat în lume.

Ca toți copiii, CRISTIANA RADU s-a jucat de când se știe cu creionul, hârtia și poveștile. Spre deosebire de majoritatea adulților, ea încă nu s-a oprit. A absolvit secția de Pictură și apoi un master în Arte vizuale, în 2006, la Universitatea Națională de Artă, București. În prezent explorează cărările artei vizuale contemporane cu aceeași plăcere cu care trasează în continuare pe hârtie personaje și povești, decorează camere pentru copii sau ține ateliere de desen pentru cei mari și mici. Cartea pentru copii nu este, în viziunea sa, un „domeniu minor al pieței de carte”, ci un instrument de formare. Cărțile publicate până acum ca ilustrator sunt o modestă contribuție la a hrăni cu modele consistente imaginarul copiilor de azi.